DEBUT EDITORIAL:CĂRĂRILE IUBIRII SUNT ÎNCĂ UN LABIRINT
Delia Oprea
De formație matematician, scrie de 20 de ani, de la 20 de ani. Nu a publicat niciodata deși a scris poezie, roman, nuvelă scurta și lungă. A încântat-o ideea de a debuta pe Internet, prelungirea firească a unei realități în care a trăit mereu și a scris.
Cărările iubirii sunt înc-un labirint,
În care mă înconjur în fiecare clipă
Pornesc grăbit spre tine
dar mă opresc arzând căci mintea mea
întinsă găsește numai visul.
Visez să te iubesc ca altădat'
Să-ți mângâi ochii, râsul
Să te privesc în voie.
Visez la începutul cel fără de neant
În care-aceasta lume îmi apărea prin tine.
Înalta noastră clipă
Doi demiurgi alături am inventat iubirea
Iar stelele ce-n ceruri lumina și-au aprins
Sclipind asemeni nouă și-au început menirea.
Visez la tine
La dragoste
La tot ce eu crezusem că va fi viața noastră.
Îmi împletesc iubirea în sute de cununi
Mi-o regăsesc în suflet
Te caut pe-tine-alături dar îmi visez doar visul.
Te împlânți ca un pumnal în inima mea.
În loc de sânge izbucnește dragoste
Împroșc pădurea și cerul și munții cu ea.
Dar pe tine dragostea mea nu te-atinge
Plutești mai departe în jurul vremilor mele
Fără să cobori vreodată în ele
Tăind spațiul din preajmă
Mă-nconjori ca o aripă
Ce flutură clipă de clipă
Vestind necontenit plecarea ta.
Ai plecat dar nu ai fost niciodat'
Ai venit dar nu te-am zărit
Virtual prezent, real absent
Iubirea ta uneori o simt
Când uiți să-ți închizi sufletul
Rar
Si atunci îmi spui că e vis
Convins
Nu te juca cu lumile mele.
S-ar putea ca odată
Într-un act de magie
Pur
Să le amestec:
Liber în virtual
Să te încătușez în real.
Am sufletul prea vechi pentru iubirea asta
Nu pot iubi vremelnic și doar un singur om,
Eu azi doresc întregul
Iubirea-mi să aprinda pentru eternitate un Univers de sori.
Nu știu ce-i plânsul, râsul, uitat-am veselia
Si tot ce spațiu-aievea încătușează-n timp.
Îmi trebuie doar esența
Lumina care-nvie,
Și îmi renasc dorința
Ca să dispar în tot.
Încordat ca un arc sufletul țâșnește
înaintea minții.
Iubirea mă doare
când o tai în carnea trupului.
Trupul dispare
sorbit în vârtejul iubirii.
Nimic nu mai e la locul lui
suflet, iubire, trup.
Îmi caut sufletul și găsesc iubirea
Îmi simt iubirea și dau de trup
Iar trupul îmi trece prin suflet.
Crâmpeie din mine
Din care încerc să mă construiesc,
Dar nu mai ies eu!
Fă-mi aripi!
Dă-mi-le calde, împenate
Pure, pline de ceață.
Străvezii dar puternice
Ca aripile de înger.
Aș dormi în aer
Doar în nopțile cu lună plină,
Să fiu sigur că dorm pe lumină
Și nu mă voi trezi în infern.
Voi zbura tot timpul
Ca să le-ncerc,
Să le învaț,
Apoi nu voi mai ști că zbor
Dar voi pluti ușor
Uitând de aripi
Voi găsi lumina și mă voi risipi în ea.
Credeam că iubirea e un joc
Că este o întâmplare
Credeam că ea apare
De câte ori doresc eu.
Insolență supremă:
credeam că moare
dacă poruncesc eu.
Așa am plecat.
Apoi prin durere am înțeles
că
iubirea e destin
că
iubirea e festin
că
iubirea e zălog, năvod
iureș, vârtej, cântec.
Independentă de cei ce-o trăiesc
hrănindu-se din cei ce iubesc
timp fără spațiu,
orbită solară
dimensiuni fără șir.
Iubirea nu iartă, nu așteaptă
Iubirea e crudă dar dreaptă.
Iartă-mă tu pentru iubirea noastră.
Atunci poate se va-ndupleca
Și se va pogorî doar o clipă,
Clipă descântec,
Să mă îmbăt cu ea.
Romeo și Julieta s-au rătăcit în noi.
Atât de greu văzurăm prea groaznica povară.
In râs și veselie trăiam a noastră vară
Inchiși într-o iubire, impreunați, în doi.
Apoi căzu destinul, forțați în jug s-alegem
Cu inima plecată și sufletul învins
Ne-am despărțit iubirea,
Iar zeii mândri, veseli s-au prăbușit din ceruri:
Te izgonesc Julieta
Adio, drag Romeo.
Scăpând a noastră viață de moarte prematură
Noi am uitat că duhul se poate ofili,
Căci fără de Romeo și de a sa Julieta
Noi am rămas doar umbre a ce puteam a fi.
17 septembrie 1998
Aladine, Aladine
Sunt o lampă fermecată
Vino-ncet, mă înconjoară
Și cu palma larg plecată
Mângâie-mi ușor tot trupul.
Dă-te-n lături, grabnic, slobod
Și te uită la minune:
Iese duhul meu grăbitul,
Să-ți aducă răsăritul.
Aladin m-a mângâiat,
Palma largă și-a plecat
Dar pe urma zăpăcit
M-a iubit și n-a fugit.
Duhul meu înnourat
Ne-a surprins îmbrațișați
Și-a uitat de răsărit.
Noapte fără de sfârșit.
Mi-ai spus odată că
două iubiri mici
Nu fac una mare
Ele nu se însumează
Ci din contra se pierd.
De atunci mi-e mereu frică
Să iubesc puțin, mic, înghesuit.
Aspir spre grandoare
Să iubesc o iubire mare.
Iartă-mă dacă nu te pot iubi.
Noi doi ne-am pierdut de iubire
Pornit-am pe alte cărări,
Cărări desparțite în pripă
Cărări izgonite din cer.
Din noi a rămas numai suflet
Sufletul nostru unit
Cuprinde-n sine-universul
Si caută ceva implinit.
Rămânem aicea doar carne
O clipa ce trece în vânt.
El își aprinde eternul,
Creindu-ne un alt început.
Trăind cu mine-alături o altă-nfățișare
Nu reușesc, acuma, complet să ma despart
Sfâșiat îmi simt adâncul de frică, remușcare
Căci am trăit neantul pe care îl uram.
De-ar fi un mod anume să redevin eu însumi,
De-ar exista pe lume o taină să o spun
Neantul să dispară pe veci în colbul lumii
Iar eu în mine, singur, de-a pururi să rămân.
Iubirea începe cu un zâmbet ascuns
Iubirea începe cu o privire-adâncă
Două mâine ce se caută
Două inimi ce cântă.
E un mic joc la-început
E o glumă.
Dar vine o clipă ce tulbură totul
Și cad impreună în vid.
Un trup prăbușit de un trăznet
Iar altul arc într-un zbor.
Latență sublimă ce-nvăluie, arde
Rupe-un izvor, țâșnește vie fierbinte
Stăpână, lumină și strigăt
Săgeată, fântână,
Dorința în cercuri vibrează
Un ritm în furtuna, vânturi mătură sarea
Pe trupuri ce cântă-mpreună,
Alămuri și tobe, săbii zăngăne vii
Se-mplântă în carnea iubirii
Zvâcnește durerea în zâmbet
Iubirea cuprinde, înneacă și zboară
Curge sucul iubirii,
Curge noaptea din noi
Rămânem o coajă arzândă,
Coajă de aur de sori.
Iubire pasiune
Iubire râs
Iubire din suflet
Iubire prin trup
Iubire găsită, iubire pierdută
Iubire e poarta ce mi-o deschizi
Iubirea e veche, mereu alta nouă,
Iubirea ascunsă, iubirea văzută
Iubire curată, iubire căzută
Iubire secretă, iubire în doi
Vezi câtă iubire e între noi?
Iubirea pornește
orbește
se leagă
se-ncheagă
se-avântă
se cantă
in doi
E doar între noi.
Îmi place să ma joc cu cuvintele tale
Să le folosesc altfel decât în ordinea lor
Ies propoziții în care timpul se oprește grăbit
uitând să alunece între ieri și azi
rămâne-ncremenit.
Atunci tu taci
Cu tăcerea ta nu ma pot juca.
Iubirea mea începe, începe cu fiecare clipă
A ta doar se sfârșește cu fiece minut
Trăim alte viteze
Eu merg înspre lumină
Tu îți trăiești prezentul
Gândind doar spre trecut.
Ne-am întâlnit odată,
Secundă peste lume
Ce-a explodat și timpul și spațiul la un loc.
De atunci te caut amarnic
Zadarnică corvoadă
Din conu-mi de lumină tu ai plecat demult.
Eu pot zbura
Aripa dreaptă, cu cea stângă-mpreună
Mă mențin corect
Spre soare-ndreptat.
Eu pot zbura
Îmi lipsește doar o aripă
Cea care te ajuta să plutești spre lună.
Uneori îmi lipsește aripa stângă
Atunci cad în cercuri repezi
Și cred că m-am împiedicat
Alteori cea dreaptă
Atuncea pur și simplu mor
Dar mereu îmi lipsește aripa care mă împiedică
Să ajung la lună.
Poeziile mele nu spun nimic
Le scriu doar ca să te bucur pe tine.
Un joc de cuvinte
Un joc de-nceput.
Nu le înțeleg întotdeauna sensul
Și atunci, pentru mine, sensul lor
E că le citești tu.
Vibrez adânc în vioara tăcerii
Iubirea mă umple cu acorduri noi
Stăpână în spațiu dorința se-așterne
Vibrează în mine
Vibrează în noi.
Mă îndoiesc de viață, de carne, de sânge
De pietre, de soare, de nori
Sunt doar ce simt
Prizonieră, stăpână.
Cuprinsă cuprid, mă înalț
Apoi zbor.
Cheia sol e ca semnul crucii
Ți-l faci ca să te poți ruga.
Când vrei să solfegiezi
Trebuie să-ți faci semnul muzicii
Și muzica e a ta.
Să lupt pentru iubirea ta ca pentru viață
O suliță, un drum și mori de vânt
Eu zâmbetul mi l-am uscat pe față
E ascuțit și taie ca un gând.
Tu îmi aprinzi un foc pierdut în suflet,
Plecat pornesc și iarăși mă întorc
De câte ori iubirea se aprinde
De atâtea ori eu îmi promit să mor.
Cântece veșnice, cântece de iubire
Vă aud seara înainte să-adorm
Iubirea îmi trece atunci peste suflet
Iubirea-mi adie de departe, ușor.
Nu simt, e doar amintirea
Inima e tot la locul ei,
Doar mintea grabită își deapănă firea
Adâncul ei slobod în vârtejuri mă-nghite
Nu sufăr, e doar amintirea
Labirint spre mine cel care am iubit ieri.
Iubire tandră cu ochi de fecioară
Iubire aprinsă cu gust de moarte
Ai dispărut într-o zi de toamnă.
Ai luat culorile și crizantemele
Mi-ai ferecat bogățiile:
Stropii de soare, stropii de luna
Picurii mari de voie buna.
Ai lăsat în loc doar dezolare
Aștepare
Dar nu speranță.
E vina mea, eu te-am izgonit.
Cât voi purta prin lume aceasta cruntă povară?
Patul matușii, magie înaltă
Dungi colorate în timpuri ascunse
Eu dorm, în sfârșit încălzită
Tu râzi și accepți
Uiți programul, adormi
Magie înaltă
Sau poate-alchimie.
Mi-ai ferecat viata
Mi-ai încercuit destinul
Mi-ai smuls timpul
Mi-ai ocupat sufletul
Și pe urma ai plecat.
Rătăcesc într-un labirint
Fără iesire, fără sperantă.
Trăind doar clipele ce-au fost
Bezna trupului meu
Nu mai primeste lumina.
Ma caut pe mine și dau
Mereu, mereu, mereu tine.
Imaginea ta săpata în mine
Mă impiedică să mă mai găsesc.
Trebuia să-mi smulgi și sufletul.
Poate fără el aș mai trai.
Nu vreau să te găsesc prea vinovat
De toată-această clipă
Ascunsă în păcat.
Că mi-ai rănit adânc imaginea iubirii.
Aș vrea să pot păstra seninul început
Să-mi amintesc vulcanul ce-a ars în viața noastră
Sa cânt, să plâng peste iubire
As vrea să-mi amintesc de fericire
Dar tot ce pot
E să încerc să iert.
"Sunt însesizabil în imanență" PAUL KLEE (epitaf)
Sunt imposibil de văzut dar prezent
Imposibil de atins dar coerent
Prin stropii de atomi
Răspândit dar nu învins.
Cuvântul a-nceput această lume
Cuvântul murmurat în taină-asupra,
Nu o explozie a pornit materia
Ci el vibrând a arcuit neantul.
Din dimensiuni pornite-n întuneric
Atomii anonimi arzându-și focul
Materia și-a creat o cale proprie
Din care a venit apoi lumina.
Atomi nauci și fără importanță
Ce-au zămislit materia și lumina
Au strabatut aceeași universul
Ca să rostească acum cuvântul și în mine.
Iubirea mea e albă, zăpadă de pe munți
Așa aș vrea să fie cât vom trăi alături
Iubirea mea e roză atunci când mă săruți
Apoi se schimbă-n roșu când îmi iubești adâncul
Ca mierea aurie și dulce tot ca ea
E neagră precum noaptea
Și plină de mistere
E violetul spaimei
Ca ai putea pleca.
Albastră și senină ca cerul dimineața.
E verde cum e frunza ascunsă de pădure
Și plouă gri și tristă când nu ești lângă mine
Ca să zvâcnească toată în amplu curcubeu
De cum apari tu soare al sufletului meu.
Am luat forma ta, Cerbule, și am încătușat-o în timp
Am cerut voie apelor și pădurilor
Apoi munților cei înalți și genunilor.
Lăsa-ți-mi cerbul să-l jertfesc
Să-i prind moartea în coroană.
Nu din patimă roșie, blestemată
Ci din nevoia curată
Lăsa-ți-mi cerbul să-l jertfesc
Carnea lui o voi da copiilor
Cu pielea se va acoperi femeia
Iar coarnele le voi atârna de cer
Să ardă.
Mie îmi vor rămâne sufletul lui și tristețea
Voi fi puternic ca el, curajos și blând
Voi bea apa pe înserat
Voi dormi pe înălțimi în picioare
Îmi voi iubi caprioarele în soare.
Iar când timpul va veni
Ca el voi muri, falnic, împăunat.
Lăsa-ți-mi cerbul să-l jertfesc.
Există-un singur mod în care poți să iei o viață
Daca-ți asumi întreaga ei povară
Si mori cu cel ucis
Ca să-l învii apoi în tine
Participând la lungul drum spre moarte îl însoțești
Îi curmi singurătatea
Ș-atunci când în sfârșit ii este bine
Te întorci-n asta lume părăsit și singur
Si doar tristețea are un tovaraș
Si doar durerea ta se împreună.
Voi învăța să mor în fiecare clipa
Ca să-mi aduc aminte că trăiesc.
Prin moarte să îmi curm durerea
Si bucuria vieții s-o-mplinesc.
Voi învăța un alt fel de-a trăi
Să prețuiesc secunda
Să îmi trăiesc prezentul
Și să iubesc această lume
În fiecare atom
Să-i simt adânc prezența
În legătura vie cu tot ce mă-nconjoară
Să simt pulsând în mine
Întregul infinit.
Am cutreierat universul căutându-te
L-am străbătut în lung și-n lat
Căutându-te.
Zburam mereu tânăr
Avid să te găsesc
Fără să vad cum poți să te ascunzi atât de bine
Până când într-un târziu am înțeles că
Nu spațiul era cel ce mă îndepărta de tine
Ci timpul.
M-am oprit, dar prea târziu
Ajunsesem în spațiul tau, atât de departe în timp.
Apoi în altă viață
Nu m-am mai lăsat înșelat
Mi-am îngropat aripile, te-am așteptat
Umblând încet să nu tulbur vremea
Nu am putut să mai străbat spațiul ce ne despărțea
Si te-am pierdut din nou.
Ar trebui să găsim o lume
O lume a noastră
Lume anume
Fără timp
Fără spațiu
Sa ne înventăm acolo impreună
Ca să ne putem întâlni.
De ce stelele dispar în soare
De ce luna e doar una
De ce marea e cu sarea
De ce vântul cu pământul
De ce cerul cu misterul
De ce visul cu abisul
Și iubirea cu durerea
De ce cântul cu descântul
Si visarea cu uitarea
De ce iubirea e în doi
De ce mă mișc în spațiu
De ce privesc la cer
Atunci când simt că zbor
Ș-adânc pământul îl despic
Atunci când vreau să mor.
Fiecare număr e o dimensiune.
A unei lumi.
Aceasta e adevărata viață a numerelor toate.
Așa apar și treiul și patru
Așa își definește existența infinitul
Iar șapte este poate cea mai stranie...
Incerc să ți-o descriu dar mă săruți
Grăbit de omeneasca alchimie
A dragostei ce-apare între noi
Crează doiul ca dublul unitar
Al lumii plane născută de iubire
Dar car-există pe vecie fără noi.
Vai, de iubirea noastră va muri
Prin moarte ea va face să apună
Fragilul doi
De asta alerg grabită către tine
Și nu te las o clipă să dispari,
Salvez în fiecare clipă
O lume care-ncepe în chenar.
Intr-o zi mi-am imaginat
Ca inimile noastre nu mai pot bate-mpreună.
Mi-am smuls-o pe-a mea și am plecat.
Greșeală fatală, greșeală finală.
Prin rana iubirii
Mi s-a scurs viața.
Ai creat lumea
Ca din greșelile ei
Să te înțelegi pe tine.
Suntem punctul tau exterior
Intrinsec prin creație
Din care privindu-te
Ai înțeles cât te întinzi
În realități,
În virtual.
Desfășurând punctul atemporal în spațiu
Ai creat timpul și dorința
Care arzând împreună
Au devenit om.
Ne-ai dat iluzia separării
Ca să aspirăm vieți întregi la tine.
Ne-ai dat păcatul, suferința.
Fragili, nesiguri, temători
Iubim in schimb
Și ne sfidam moartea
În fiecare clipă
Suntem, oare, așa cum ne-ai imaginat?
Sau pentru că-am izbucnit din tine
Și-am luat în noi scânteia ta
Depășim scopul creației
Asemuindu-ne prea mult
Ca să mai aibă sens să înțelegi ceva.
Abia acum când lucrurile încep să se clarifice
Abia acum când încep să respir
Să-mi urmeze calea pe care credeam că am pierdut-o, abia acum te regăsesc.
Te pierdusem.
Undeva între trecut și prezent există un timp al nimănui unde te poți pierde.
Tu sau amintirile sau oamenii care te înconjoară
Groapă atemporală care distruge dimensiunile vieții.
Aș putea întreba unde ești. Ce faci.
Dar acum că te-am regăsit știu răspunsul la toate întrebările acestea. Esti aici în mine.
Copie a amintirilor mele, copie a ta, originalul meu final.
Am învățat să mă joc cu neființa ta,
Să mă înconjor cu ea ca și cu o mantie nevazută
Dar prezentă în simțurile mele,
Plutind peste ființa mea de carne, înfiorând-o.
Carnea mea obosită te regăsește.
Timpul pot însă să-l aleg eu. Te mai iubesc.
Nu pe cel de acum, nici măcar pe cel de altă dat'
Iubesc pe cel din mine.
Făcut dar nu născut.
Iubește-mă nebunule,
Iubește-mă cum nu m-ai mai iubit.
Amestecă-mă-n mare
Acopere-mă cu sare și nisip.
Și lasă dragostea să doară
Să se consume ca un soare-arzând.
Să curgă, să vibreze
Fă dragoste curată
Ș-apoi, te rog, înnoureaz-o toată
Cu patimă și noapte
Și-un pic de înfinit.
Și fii al meu acum, aicea,
Desprins de-al tău trecut
Și fără viitor
O unică secundă
Ce-și caută al său zbor.
Sărută-mă iubite
Cum nu m-ai sărutat
Cu gust adânc de alge
Și urme de pacat.
Nu-mi cere toată viața
Trăiește-acest prezent
In el suntem alaturi
Apoi murim în el.
Nu știu câte ceruri mai sunt până sus
Nu știu câți Arhangheli am văzut în cale
Mă întreb de-acesta este începutul
Sau dacă din contră am atins sfârșitul.
Dar atâta pace si înțelepciune
Atâta lumină și atâta duh
Nu-mi aduc aminte să mai fi simțit
De aceea Doamne, te rog, fă-o minune
Lasă-ți ochii-n mine, lasă-mă aici.
Când voi reuși să trăiesc în afara timpului
Nu nemuritoare ci atemporală
Sunt sigură că voi descoperi
Alte dimensiuni înfășurate-n mine
În care nu mă voi pierde ci regăsi.
Dar carnea mă impiedică să uit de timp
Aceeași carne care-mi dă iubirea
Iubirea e o altă cale.
Pe care să o aleg?
Hai, du-mă la Veneția.
Veneția iarna, ascunsă,
Veneția nepătrunsă
Deșartul meu oraș
Cu soare fantomatic
Intensul meu oraș
Prin cețuri aburinde
Se-nalță singuratic,
Mirosul tău de alge și dragoste și moarte
Și apa ce pătrunde prin zidurile-nalte
Veneția măștilor râzânde
Ce picură tristețe și durere
E loc de-ntâlnire
Iubirii care piere.
Si fă ce-ți cere apa
Ascunde-mi chipul într-o mască
Crează-mă din noapte, palate și iubire
Și înventează-mi trupul
Și dă-mi un nume nou
S-apoi îmi schimba masca
Odata și-nc-o data
Iubește-ma-n lagună
Iubește-ma-n palate
In ritmul apei lâncezi
In ritmurile verzi,
Ascunde-mă în cețuri, în rochiile-nfoiate
Ci lasă doar un zgomot să ne patrundă-ncet
E sunetul Veneției iarna
De ape ce se taie
Sub clopote solemne.